Aminteam într-una din postările noastre recente despre Pentelikon, celebra carieră a grecilor de unde și-au luat marmura pentru Parthenon. Și că spre deosebire de zilele noastre, să tai marmura în modele fine și precise era o muncă dacă nu imposibilă, cel puțin istovitoare și ineficientă. Desigur, legam totul de tăiere cu jet de apă sub presiune.
Tehnologia modernă face ca totul să devină ieftin, iar invers, absența acesteia presupune mulți bani. De exemplu, în Toscana, italienii au și ei un Pentelikon. Au ei mai multe, dar acum ne referim la Pietrasanta, locul de unde-și lua Michelangelo blocurile de marmură ca să elibereze îngerii din ele.
Pietrasanta este unul din acele orășele tipic italienești, care acum trăiește din turism, din talentul meșteșugarilor locali, de cele mai multe ori artiști. În mica localitate de mai puțin de 25.000 de locuitori sunt cel puțin 15 ateliere de sculptură în marmură. Fără a-i mai pune la socoteală pe meșterii individuali și care lucrează singuri acasă. Fără a mai socoti lucrările livrate de ateliere din alte localități toscane și care toate, desfăcute în magazine destinate turiștilor, aduc un venit bunicel orașului.
Ați intrat vreodată într-un magazin de suveniruri toscane, în speță cele din Pietrasanta? Dacă da, atunci cu siguranță veți recunoaște că nu ați văzut niciun obiect făcut la mașina de tăiat cu jet de apă sub presiune. Exclus. Dincolo de faptul că, în general, în jurul Florenței nu veți găsi suveniruri ieftine, așa cum aici nici nu veți bea vin prost. Gândiți-vă ce dezastru pentru industria locală ar fi să apară cineva cu un OMAX, să fabrice figurine din spărturi de marmură.
Toscana, zona de sub influența vechiului oraș Florența, a fost mereu recunoscută ca un loc de artă și meșteșug. Aici, arta în sensul ei cel mai pur, sculptorii, ar fi striviți de viteza și eficiența unui waterjet. Nu că prin tăiere cu jet de apă nu s-ar putea face artă, nu acesta este subiectul.
Vechiile săbii de Toledo erau renumite pentru calitatea oțelului. Legenda spune că fierarii, după ce băteau fierul pe nicovală, o sabie, un pumnal, un cuțit, îl căleau înfigându-l într-un trup de om. Așa s-a inventat meșteșugul. Mediul de răcire (de călire al oțelului) era un prizonier, un condamnat…
Ceva adevăr este în legendă. În sensul că un oțel de o anumită calitate, aliat cu anumite componente se va căli doar la o anumită temperatură. Din întâmplare, s-a descoperit că era o temperatură apropiată de cea a corpului uman. Călirea în ulei; căci o temperatură mai mică ar produce fisuri iremediabile, iar una mai mare n-ar fi călire. Prin asta erau celebre săbiile și pumnalele de Toledo, iar multă vreme s-a ținut secret modul lor de realizare, ba mai mult, se credea că înfigerea lor într-un corp uman le-ar da o reală putere mistică…
Acestea erau însă numai cunoștințe metalurgice.
Acum, dacă veți intra într-unul din zecile de magazine cu săbii de Toledo, nu vă veți da seama că, de fapt, mare parte din ele, materialul brut, nu mai este făcut cu migala pentru care s-a născut faima acestora. Sunt oțeluri obișnuite sau slab-aliate tăiate cu o mașină cu jet de apă sub presiune.
Să vă reamintim că munca de hand-made are o graniță ca o linie fină cu cea de înaltă tehnologie? Și că de fapt, în cazul unui pumnal frumos ornamentat, munca artistică adevărată e în altă parte. Nu neapărat în lama de oțel. Și nici nu v-ar încânta să știți că aveți un pumnal călit în abdomenul unui hoț…
Tehnologia de tăiere cu jet de apă are cu totul alte valențe la debitarea metalelor. Spre deosebire de marmură.