Artiștii occidentali pot utiliza metoda de taiere cu jet de apa în operele lor deoarece dispun de un cu totul alt spațiu de adresabilitate. Francezul Denis Nayrac, de exemplu, dincolo de publicul lui țintă, iar din imediata apropiere fiind cel din Provence – Franța, oameni cu absolut alte mentalități și tradiții culturale, se adresează în mod evident unui public mult mai elevat.
Să folosești debitarea metalelor prin taiere cu jet de apa presupune și un bagaj de cunoștințe tehnice. De informatii de o factură totuși aparte comparativ cu regulile de compoziție ale unei opere de artă. Ori, din acest punct de vedere cel puțin, Nayrac pare a fi un artist complet.
Prin prestația sa, prin invitațiile formulate în site-ul său, sculptorul francez dovedește că este excelent cunoscător al tehnicii de prelucrare a metalelor. Iar elementele de taiere cu jet de apa, sculpturile, unele dintre ele, sunt făcute doar de amorul artei. Deci, nu doar pentru bani, existența lui fiind asigurată prin atelierul de feronerie.
Sculptura în metal în compoziția căreia intră și piese realizate prin taiere cu jet de apa nu pare a fi un element definitoriu pentru artiștii români. Cel puțin așa rezultă la prima vedere, așa observă profanii in arta metalica. (Și când spunem arta metalica, nu ne referim la Lars Ulrich. Care n-are nicio tangență cu prelucrarea tehnică a fierului sau aluminiului…)
Aruncam o privire in galeria (poate) cea mai reprezentativă a artiștilor români contemporani care lucrează în metal. Nu găsim amatori de taiere cu jet de apa. Sau, poate (ce poate, sigur!) nu suntem noi destul de în măsură să analizăm artiștii…
Revenind la un ton mai serios, un lucru este sigur: pentru ca noua tehnologie de debitare a metalelor să intre și în lumea artei românești va trebui să mai treacă un timp.
De ce pătrunde greu water jet cuttingul printre artiștii români este (credem, s-ar putea) o chestiune ce ține de conjunctura culturală. Dar și economică. Un artist american sau occidental beneficiază de mai mult spațiu de etalare. Spațiu în sensul de permeativitate a societății. În România, sculptura în metal este privită de către public cu destulă reticență. (Reamintim din nou instalarea de statui metalice in Timisoara, cand s-a nascut o adevarata polemica…)
În general, publicul românesc înțelege prin statui din metal (de stradă) doar acele grupuri statuare din orașele occidentale. Bănci cu diferite forme și cu oameni pe care te poți așeza și parcă te integrezi. Și unde faci selfie-uri pe care le pui pe FaceBook arătând că ai fost la Viena. Mai mult, se prea poate ca nici în Occident publicul să nu fie atât de înțelegător cu arta modernă. Îndeosebi cea realizată prin tăierea cu jet de apă.